Toți au tras în noi!

Îndrăzneam să spun, la debutul acestei mărturisiri, că ultimele rânduri am să le păstrez propriilor păreri despre propria-mi revoluție.

Întrebările în suspensie, întrebărilor cărora nu li s-a răspuns niciodată până la capăt, sunt aceleași pentru mine ca și pentru dumneavoastră.

Cred cu tărie că sunt oameni în țara asta care știu bucăți de adevăr dar nu cred că este vreunul care să știe întreg adevărul.

Securitatea știa că zilele lui Ceaușescu sunt numărate. Colaborarea măcar amicală cu servicii similare, analiza evenimentelor din Europa de est și presiunea extraordinară exercitată în lagărul socialist de întâlnirea celor doi mari de la Malta erau suficiente pentru a se renunța, de exemplu, la caroiajul curent al locului de întâlnire al lui Ceaușescu cu masele. Apariția în mare viteză a foștilor ofițeri de informații pe post de oameni de afaceri cu mijloace financiare greu de ingorat, greu de verificat și imposibil de justificat a convins, pe cine avea ochi de văzut, că securitatea a știut, a hotărât să îl lase pe nebun din brațe și să își reconfigureze viitorul fără să își compromită efectivele.

Rezistența din interior, cea de palat, era formată din cel puțin două găști. Prima, generată de scrisoarea celor șase, care avea în componență și pe Ioan Grigorescu și pe Ion Iliescu, era cea care stătea la cotitură, cea care aștepta să se coacă pomul – ca în alte țări din Est – și să culeagă fructele. Au fost tipii abili,inteligenți și prudenți. Apoi era ramura de complotiști militari, dați în vileag  de serviciile secrete ca agenți de influență și informații ai sovieticilor. Nepricepuți, grobieni, necoordonați, înverșunați. Aceștia, cred eu, au născut provocarea din Piața Comitetului central, provocare programată, conform multor zvonuri, pentru peste o săptămână, cînd urma ca în același loc  Ceaușescu să fie colindat de către  copii cu prilejul Anului nou. Pentru complotiștii aceștia, singurii care puteau procura petarde, manifestația din 21 decembrie, impusă de însuși conducătorul iubit a fost mană cerească!

Mămăliga care a explodat a explodat neprogramat. A fost să fie niște petarde, a fost șă fie o mare de oameni din Piață care a constatat brusc starea de eliberare. Nebunia celor cîteva minute din Piață, minute în care s-a strigat jos și nimeni nu a avut ceva de pătimit, le-a demonstrat câtorva mii de cetățeni,care credeau că nimic nu se poate,că totul se poate, vorba lui Păunescu. Totul în direct, la Televiziune! La asta s-a adăugat și lamentabila prestație a conducătorilor nației! Toate astea, văzute nemijlocit în toate colțurile țării, au însemnat ieșirea țării în stradă în mai puțin de douăzeci și patru de ore.

Întreținerea flăcării a căzut în sarcina unor diversioniști care, nici ei nu știau unii de alții. În Transilvania și Banat s-au desfășurat agenți maghiari, cu interesele lor. În Moldova – agenți sovietici, cu interesele lor. În sfîrșit, în București , arabii. Ei, ca luptători de guerilă urbană, proveneau din cel puțin două surse.  Întîi de toate erau studenți  arabi pregătiți ideologic să îl ajute pe Tovarășul la necaz. Apoi erau grupele de luptători palestinieni veniți special în România pentru antrenamente la un centru secret plantat la Posada.

Mai pot fi numite și alte surse identificate de institutele de zvonistică – teroriștii aduși de Ceaușescu din Iran sau adolescenții de la niște orfelinate. Prefer să rămân în sfera posibilului.

Întrebare, deci: ce a fost? Revoluție? Da! Complot? Da! Intervenție externă? Da, și intervenție! Curent favorabil dinspre Europa de est? Indubitabil! La fel ca Revoluțiile din 1848-49 sau ca Primăvara trecută din Orientul mijlociu.

Este ceea ce știu, susțin și semnez.

Cine a tras în noi? 4

Așadar, n-am apucat să profit de culcușul meu de sub cuier. Era târziu, noaptea pe la unu. Nu m-am mirat și nici n-am întrebat de ce mergem la ora asta la spital. Subconștient, acceptam că în timpul zilei nu era timp de vizite, și-apoi perioada asta numai convențională nu era.

Am pornit, împreună cu încă doi tineri pe care nu-i cunoșteam și care doreau să ajungă în centru. Am ieșit prin strada Pangrati, pe poarta de serviciu. În fața reședinței ambasadorului Angliei pierdea vremea un subofițer de miliție gras și vesel precum Șveik. Ne-a însoțit de-a lungul străzii până la intersecție. Urma ca noi să virăm la stânga, pe Zambaccian, spre piața Dorobanți. Taman în crucea străzilor a început să se tragă furios. Ne-am aruncat la pământ pe lângă gardurile de piatră. L-am văzut pe milițian, care rămăsese la vreo douăzeci de metri în urmă, cum face brusc un gest spasmodic cu ambele brațe și se prăbușește în față.

Nu era de glumă. Am zăcut nemișcați nemișcați minute bune. Întunericul – era beznă aprigă  – ne proteja mai mult decât ne enerva. Ne-am strecurat târâș tot înainte, că înapoi nu era rost!

La baricada din piața Dorobanți, cea la care fusesem oprit și dimineață, era de data asta și o patrulă de armată. Pentru Cornelia și pentru mine au făcut rost de două locuri într-o ambulanță de tip Dacia care se întorcea de la o intervenție. Am convenit cu șoferul să ne lase pe una dintre srăduțele vecine intrării în spital. Și bine am făcut! După ce ne-a lăsat pe noi la poalele unei clădiri impozante, un distribuitor zonal de curent electric, mașina de salvare a încercat să traverseze calea Floreasca spre intrarea auto a spitalului de urgență. S-a și pornit răpăiala! Sosise încă o ambulanță cu niște tineri care urlau după ajutor iar noi doi, de sub garduri, priveam către un soi de cadril în interiorul căruia niște tipi nevăzuți trăgeau îndârjit ori de câte ori cele două mașini încercau să se apropie de spital. Într-un timp au început să latre niște mitraliere din interiorul spitalului, apoi au ieșit și câțiva soldați dornici să facă curat prin zonă, și, în cele din urmă, ambulanțele au intrat în spital, cu noi morți de frică în siajul lor.

Am fost duși în zona administrativă de la primul etaj și ne-am pus pe așteptat. E, poate, timpul să vă divulg identitatea principalelor personaje din această poveste: Cornelia Rădulescu era într-o vreme un excelent reporter de *social*. Rea, zgomotoasă și eficientă. Reușea să-și timoreze interlocutorii în asemenea măsură încât aceștia sfârșeau prin a fi onorați că Televiziunea i-a făcut de râs. Deși era un excelent coleg, avea uneori ieșiri atât de violente încât preferai să nu fii pe acolo. Se calma la fel de rapid și nu puteai trage altă concluzie decât că totul era premeditat. Odată din dorința de a avea dreptate și în al doilea rând pentru a se proteja. Când obosise ,preluase emisiunea Teleenciclopedia, care era prin excelență sedentară. Și o făcea bine. Ioan Grigorescu era, la rându-i, un jurnalist și un scriitor  foarte bun. Bătuse mapamondul în toate direcțiile și era o încântare să citești ce văzuse. Era un om bun, calm și iscoditor. Taman peticul Corneliei!

A sosit din operație medicul pe care îl așteptam. Împreună cu un altul, mai tânăr, am pornit într-o excursie lungă pe nenumăratele culoare ale Spitalului de urgență. Nu vedeam mai nimic la lumina nevolnică a lanternelor de veghe dar nu puteam să nu remarcăm soldații ghemuiți sub pervazul fiecărei ferestre. După ce am urcat și am coborât mai multe scări pe după tot felul de holuri și coridoare am ajuns în fața unei uși. Medicul mai vârstnic a rostit ceea ce în mod evident era o parolă. A apărut în prag mai întâi o țeavă de automat iar apoi chipul unui subofițer de armată. Am primit permisiunea de a intra într-un fel de antecameră. Sergentul a închis ușa cu cheia și a pornit spre partea din spate a camerei, unde era o a doua ușă. A rostit și el un cuvânt-parolă iar în broască s-a auzit un scrâșnet de de cheie ruginită. Ușa era,în schimb, bine unsă. A apărut un alt militar cu arma la vedere. Ne-a investigat vizual, și-a privit interogativ colegul și abia apoi a asigurat arma și a lăsat vârful țevii în jos. Cornelia a intrat pe ușă, soldatul a încuiat ușa pe dinafară și a rămas cu noi la o șuetă . Doctorii i-au lăsat pe militari să povestească, m-au luat de o aripă și am ieșit pe coridoare. Am auzit în spetele meu pocnetul sec al încuietorii și, din clipa aceea am fost lămurit că pacientul și musafira lui sunt în siguranță.

Cel tânăr, doctorul vreau să zic, mi-a propus o excursie prin spital. Cel bătrân avea treabă iar mie mi se pregătise un spectacol de pierdut vremea. Dar ce spectacol!

Primul șoc pe care l-am primit s-a săvârșit pe cînd doctorul m-a introdus într-o zonă nefiresc de curată și aerisită, pe la etajul șase. Nu sunt sigur de etaj dar foarte sigur de curățenie. Am intrat într-un salon bine luminat în mijlocul căruia trona un pat uriaș. În mijlocul patului – o siluetă ca de copil de vreo zece ani.

-Știți cine e? m-a întrebat însoțitorul meu.

Habar nu aveam cine se ascunde în spatele zbârciturilor de om bătrân și împuținat. Remarcasem doar, pe o masă plină de flori, un tort uriaș de portocale.

-E mama tovarășei!

Am ieșit urgent din salon, una pentru că nu îmi place moartea și, doi, pentru că eram repulsiv rău de tot la familie.  Mi se buluceau în cap comparații nu rele ci ucigătoare privind diferența insolentă dintre declarații și evidență, dintre aleși și turmă.

Ca să mă lase să-mi rumeg enervările doctorul m-a mai purtat un timp pe coridoare după care m-a băgat într-un salon cu vreo opt paturi păzit de un soldat înarmat. Atunci am văzut primul terorist al Revoluției în carne și oase, dovedit, inventariat și peticit în urma rănilor primite. Era un tip brunet, cu mustață, măsliniu la piele, ce mai tura-vura, arab curat. Îi cunoșteam și nu mă puteam înșela. Santinela mi-a confirmat că atunci când scotea vreun sunet acela nu era în limba română. Era legat cu o cătușă de patul de fier și nu îl dezbrăcaseră. I se vedea salopeta neagră fără nici un fel de insemne. Era bandajat în zona pieptului și nu părea foarte vioi. Mie îmi părea drogat. Dar nu puteam ști dacă se drogase singur sau îl ajutaseră alții.

Dimineața se albise, era zi de-a dreptul și doctorul m-a ghidonat înapoi către zona birourilor. M-am întâlni acolo cu Cornelia care avea foarte multă treabă. Între care să mă convertească și pe mine. Nu își închipuia că odată ce acceptasem o parte din aventură  o acceptam pe toată. Scenariul era următorul: urma să îl scoatem pe ascuns pe Grigorescu din spital. Pentru asta Cornelia îmi propunea să iau locul rănitului pe targă, la derută. Am fost de acord fără să ezit. Dar mă umflase râsul, pe dinăuntru. Pentru că, dacă era vreun amic chitit să-l curețe pe scriitor, să ducă altfel spus treaba celorlalți până la capăt, ăla eram eu – momeala.

Ne-am băgat într-o cameră unde am pus pe mine parpalacul și căciula lui Ioan Grigorescu. Împreună cu el am așteptat să plece mai întâi o altă ambulanță care părea să ne ducă pe noi. Se și lansase un zvon în sensul ăsta. Imediat după aceea eu m-am urcat pe o targă iar Grigorescu, îmbrăcat în hainele mele, m-a însoțit împreună cu brancardierii. Ne-am urcat într-o ambulanță veche și hodorogită de tip dubă. Cornelia în față, eu pe targă iar Ioan pe roata de rezervă.  Am traversat orașul până pe  undeva pe lângă gară, am văzut mașinile de însoțire – eu credeam că suntem urmăriți dar Grigorescu m-a liniștit spunându-mi că ei sunt băieții cei buni – am făcut din nou schimb de veșminte și, la un timp mașina a frânat, Cornelia și Ioan au coborât iar ambulanța a pornit mai departe. În zona televiziunii a oprit fără să-i spun ceva șoferului, am coborât și asta a fost tot.

(va urma)

Cine a tras în noi ? 3

Noi am vrut să ne întoarcem la Televiziune. Dar altcineva nu vroia. Fapt e că la Piața Dorobanți, la baricade, niște soldați ne-au spus că între instituția noastră și clădirile vecine este un dialog apăsat și ucigător. Am pornit apostolește lăsându-l pe șofer să se descurce cum o ști, că de aia era șofer, ca să fie isteț și să ajungă nevătămat și cu mașina întreagă la locul de muncă. De dimineață văzusem mașina făcută scrum a regizorului Alexandru Căpușneac. Asta, după ce mai întâi fusese ciuruită exact ca o sită. Omul își lăsase mașina de mai multe zile în curte tocmai pentru a o feri de furia străzii…

Ne-am strecurat pe lângă garduri până în colțul dinspre Dorobanți al curții Televiziunii, acolo unde se afla garajul subteran pentru carele de reportaj. Trilurile de mitraliere susurau vreo cincizeci de metri mai în față. Aproape că nu ne mai păsa. Am sărit gardul pe rând și cu viteza hoților de cireșe. Eu cu mâinile în buzunare, Aristică legat ombilical și afectiv de camera de luat vederi. Am fugit ca iepurașii câteva zeci de metri prin câmp deschis până am ajuns la fereală. Abia când am ajuns la studiouri Aristică mi-a dat cele două casete filmate iar el a dispărut undeva pe la subsoluri pentru a preda aparatura.

Eu m-am ăntors în studioul IV și m-am lăudat lui Titi cu ce făcusem.

-Montează urgent și intri  pe post ca să comentezi imaginile, a decis grăbit mai vârstnicul meu prieten.

Ușor de zis, mai greu de făcut. Mai fusesem surprins odată în dimineața asta! Camera de luat vederi fusese prima  surpriză. Mă uitasem ca muta la prăpastie când văzusem armata de butoane și butonașe și, marea fericire, ceseta pe care puteai să filmezi ori de câte ori voiai fără să încarci consumurile normate. Încântarea mea se cere explicată: din pricina dezvoltării autarhice pe care o impusese Ceaușescu pentru a plăti datoria externă și a nu cheltui valută pelicula color era drastic drămuită. Vorbesc de cea care era importată din Germania de est. Peliculei de la noi, de la Azomureș, noi îi spuneam *arzomureș*, deci înțelegeți cât de bună era! Iar trecerea atât de bruscă de la aparatul de filmat cu pelicula la camera electronică de luat vederi a lui Ceaușescu era ca saltul de la căruță la supersonic. În fine, acum mă confruntam cu o a doua cumpănă: cum o arăta montajul? Și unde dracu s-o ascunde?

Până la urmă a venit unul Postelnicu de la departamentul tehnic și m-a luat cu el. M-a dus pe niște culoare neștiute până într-o chițimie de 2 pe 2 cu ferestrele acoperite. Era beznă totală. Postelnicu a aprins cele cîteva casetoscoape așezate stivă și luminițele acestora luminau misterios cămăruța. Afară, dincolo de păturile din ferestre, canonada dus-întors continua aleatoriu. Atunci am priceput de ce stăm noi în beznă. Pe scurt, eu îi spuneam lui Postelnicu ce vreau și el butona de zor ca să fiu eu mulțumit. Am lucrat acolo ca orbeții vreo patru ore.

Am luat filmulețele rezultate și am intrat pe post cu ele și cu impresiile mele. Era seară, stăteam în regia studioului IV și realizam că cel mai vânat obictiv al teroriștilor, studioul, e de fapt cel mai bine apărat: avea uși de oțel duble, nici o fereastră spre exterior și ziduri generoase de beton. Constatam că m-am ascuns bine. Era deja ora la care trebuia să-mi găsesc un culcuș. Locurile bune, prin degajamente, erau deja ocupate. Eu mi-am identificat un locșor sub un cuier și eram mulțumit. Am marcat locul dar până să simt moleșeala aceea promițătoare am mai dat o mână de ajutor celor din dispeceratul ad-hoc al studioului.

Și n-a trecut multă vreme până când Cornelia Rădulescu m-a luat deoparte și m-a rugat să o însoțesc până la  Spitaliul de urgență. Cu o noapte sau două în urmă pleca, împreună cu scriitorul Ioan Grigorescu, prietenul ei, din Televiziune către casă. Pe șoseaua Aviatorilor s-au intersectat cu niște tipi care, după ce i-au depășit au exclamat: Uite-l ! și au tras. Ioan Grigorescu a ajuns la Urgență împușcat într-un picior.

(va urma)

Cine a tras în noi ? 2

În dimineața următoare mi-am luat singur inima în dinți și am pornit spre locul meu de muncă. Am fost agățat pe drum de un ospătar cu un vraf de tăvi cu sendviciuri. Murea să intre în Televiziune și să-i hrănească pe eroi. Culmea, datorită acestui băiat nu am fost suspectat de terorism pe la baricade și am ajuns aproape fără incidente până la poarta instituției. Căci, ce nebuni mai circulau cu mașina proprie prin București?

Am pătruns, împreună cu ospătarul și platourile pe un covor de sticlă spartă și printr-o ceață densă creată de grenadele lacrimogene până în studiouri  și, după ce l-am ghidonat pe băiat către camerele de luat vederi, mi-am căutat de lucru.

N-am găsit, întrucât echipa care apucase să preia controlul studioului IV era hotărâtă să nu mai cedeze nici măcar vreun loc pe strapontine. Unii, dealtfel, nu au plecat nici după trei săptămâni acasă. Mie mi-a dat prin minte gândul cel bun și am realizat că Revoluția nu se întâmplă numai în Televiziune. M-am întors în blocul redacțional, la noi în birouri. Bătea vântul. La propriu, pentru că erau nenumărate geamuri sparte. Dealtfel, sunasem și cu o zi înainte de mai multe ori și nu răspunsese nimeni.  Culmea, pe când mă pregăteam să plec a sunat un telefon. Am ridicat receptorul și am avut marea surpriză să îl aud pe Sorin Pamfil, fostul șef al redacției, fostul meu prieten, redactor acum, după ce fugise din țară, la Radio France Internațional, secția română. Eram noi în Revoluție, ne flutura libertatea pe la nas, dar să vorbim așa, la liber, cu Parisul, nu era de colo! N-aveam timp să mă mir. I-am relatat pe scurt lui Sorin ce înțelegeam eu că se întâmplă prinprejur, m-a întrebat și el cine în cine trage și n-am știut ce să-i răspund, ne-am luat rămas bun și ne-am văzut de ale noastre.

Eu, adică, m-am întors în zona studiourilor. Ușor de spus, mai complicat de făcut. Pentru că, pentru a ajunge din blocul-turn în studiouri, trebuia să traversezi o pasarelă de sticlă expusă ca o vitrină. Ca și dimineață, am preluat parola orei de la un soldat din capătul protejat al vitrinei și apoi m-am târât conștiincios până la soldatul din capătul celălalt. Nici în armată nu fusesem atât de grijuliu cu setul propriu de mișcări! Urma un culoar la dreapta, la fel de vizibil din afară, dar cu o zonă joasă de protecție mai generoasă decât pasarela.

Realizam fără să mă simt jenat că pactizasem net cu nucleul dur din studiouri, ignorându-l astfel pe cel de la etajul 11 care avea de fapt puterea. Erau acolo, la etaj, vechii directori ai Televiziunii, redactorii de la Actualități și alte redacții care nu mai avuseseră loc în studiouri și tot Frontul salvării naționale, în frunte cu Ion Iliescu.  De aceea fusese bombardat etajul 11, pentru că de aici începuseră să se împartă proaspetele bucate politice .

L-am găsit din nou pe Titi Popescu, celebrul prezentator, cu care eram prieten de mai bine de 10 ani și pe care îl port în amintire ca pe unul care și-a înfrânt egoismul atunci când i-am cerut ajutorul. Înțelegea perfect ce se îmtâmplă, inclusiv rapacitatea celor care doreau să-și ridice statuie în studioul IV. M-a pus pe drumul cel bun și am făcut repede rost de un operator, Aristică Popa, și de o mașină.Aveam echipă dar nu aveam scule! Una dintre cele două camere electronice de filmat – și care erau programate numai pentru evenimente de protocol, adică numai pentru Ceaușascu – era la Sergiu Stejar acasă.  Acest operator, singurul care avea voie de la Serviciile secrete să se apropie cu camera de luat vederi de Ceaușescu, era epuizat după două zile și două nopți de filmat prin subsolurile Comitetului central. Oboseala lui era de înțeles. Ne-am dus la el acasă și am preluat camera. El nu s-a arătat. Sincer să fiu, cred și în ziua de azi că a făcut-o pentru că nu știa cum vom reacționa noi, cei care nu avuseserăm avantajele lui.

În sfârșit, am plecat la drum! Unde era să ne ducem mai întâi dacă nu în Piața Comitetului central, unde era o mare de oameni! Chiar așa era!  Am filmat ce era de filmat, fără nici un plan. De unde plan? Biblioteca universitară și etajele superioare ale Palatului regal, în partea dinspre stânga, arătau ca ruinele Berlinului în 1945. Cumplit. Câteva tancuri țineau sub observație ruinele, pentru că se bănuia că încă se trage de acolo. Brusc, toată piața s-a aruncat la pământ și noi printre primii. Plezneau rafale de mitralieră din fața noastră iar militarii au răspuns furibund. N-am văzut pe nimeni murind. În două minute totul s-a terminat și piața și-a reluat îndeletnicirile. Nimeni nu mai striga lozinci dar domnea un troc continuu de țigări și cafele de care nu știu de unde tot apăreau. Mă întrebam de ce stau oamenii fără nici un rost în Piață și singura explicație era că toată lumea era îngrozită că, fără martori, mirajul se va risipi și ne vom întoarce de unde am plecat. Poate chiar așa și era…

Am intrat în clădire, în cea mai protejată clădire a țării, în Comitetul central, căutând senzaționalul în interiorul senzaționalului. Și l-am găsit!

Nu mai spun că și pe aici se practica deplasarea târâș, că erau mai multe arme în mâinile civililor decât în ale soldaților, dar am nimerit în cele din urmă într-o cameră mare care conținea procurori în haine de piele, ca pe vremea NKVD-ului, și o sumă de civili cu cătușe ,trântiți pe burtă, pe parchet, pe post de teroriști. Unii poate erau, alții, probabil, nimeriseră unde nu trebuia când nu era cazul. Fapt e că ni s-a interzis să filmăm, drept care Aristică a filmat tot dar pe nevăzute.  În rest, n-am  mai întâlnit nimic pasionant. Pasionant era că încă trăiam!

Am ieșit din nou în Piață, în fața a ceea ce fusese până cu o zi înainte Direcția V – serviciul care asigura protecția demnitarilor. Dintr-un motiv confuz, acest serviciu era unanim hulit. Am gândit că cetățenii erau obișnuiți să asimileze orice formă de coerciție cu Securitatea, cu partea ei cea blestemată. Două camioane uriașe ale armatei erau  trase în fața a ceea ce ar fi trebuit să fie intrarea în clădire. Trebuie să spun că toată construcția era făcută praf. Din subsol – singurul care arăta a ceea ce era destinat să fie – soldați apatici scoteau la grămadă aparatură electronică de tot felul. Împrejur, băgători de seamă livrau panglici despre minunățiile tehnice care se perindau pe sub ochii noștri. Mie, obișnuit de la tata cu tot felul de scule cântătoare, ca să nu mai amintesc de cele din Radio și Televiziune, mi se păreau destul de vechi și foarte neîntreținute. Mai interesante, îmi imaginam, păreau bibliorafturile pline de dosare… Am aflat de la comandantul grupei de ostași că ordinul era ca toată prada să fie dusă într-o unitate militară. Bineînțeles că tot ce vă spun am și filmat! Și mă întrebam ce miză e pentru militari avutul Securității!

Am plecat tot înainte. Habar n-aveam încotro să mergem, nimeni nu ne propusese vreo temă. Dinspre Casa scânteii venea un camion plin cu ziare. Se aruncau ziare ca manifestele. Am luat și noi câteva exemplare. Și am filmat. Se adunase lumea în jurul nostru, camionul era deja departe, iar noi eram pe cale să luăm bătaie. Habar nu aveam de ce. Un om în toată firea, calm, m-a simțit șeful echipei și s-a apropiat de mine. Ținea în mână un exemplar din nou născuta Scânteia poporului.

- Ia uite-te, domnule! m-a apostrofat

M-am uitat. Chiar sub noul titlu tronau o seamă de îndemnuri scrise cu literă groasă și mare, exact ca pe manifeste: activiști de partid, fiți în primele rânduri ale luptei revoluționare pentru libertate și democrație! Nu știu dacă exact așa spunea paragraful cu pricina, dar ăsta era sensul. Nu prea aveam cuvinte. I-am atras atenția cetățeanului că noi nu suntem presa scrisă și am șters-o în viteză.

Ne-a pus dracul să ne îndreptăm spre cartierul Vitan pentru că pe acolo știam că sunt fabrici de lapte și pâine, exact ceea ce credeam că le trebuia românilor în aceste zile. Fără să lungesc prea mult pelteaua vă pot spune că, după ce am fost controlați mult mai amănunțit ca la CC, cei de la fabrica de lapte au refuzat să ne primească, Scurt, cuprinzător și fără explicații. Pe când ne conduceau spre ieșire a început să se tragă. Ne-am făcut iarăși mici și ne-am strecurat pe lângă ziduri, la vecini. Mai cooperanți, cei cu pâinea ne-au invitat să vedem cum pleacă mașinile către populație. Am pus-o și de un interviu tematic dar n-am apucat să-l și încheiem. A început canonada și nu s-a oprit până nu ne-a văzut departe.

(va urma)

Cine a tras în noi ? 1

După ce am stat la televizor până s-a închis programul , am apucat să dorm o oră. Era 23 decembrie ora 8. M-am urcat în mașină, i-am luat din drum pe Doina Stoenescu și pe Gigi Verman, și am purces înapoi către Televiziune .

Nu vreau să creadă cineva că iau în nume de rău partea aceea a corpului redacțional din TVR care a urmărit Revoluția de sub pat. Frica nu e totuna cu lașitatea. Scoate însă în evidență nebunia și inutilitatea  entuziasmului părții care a ieșit în stradă.

Trebuie să vă fac cunoștință cu pasagerii mei: Doina era unul dintre administratorii financiari ai emisiunii Viața satului, o funcționară care avea obligația de a asigura material producția emisiunii; un fel de mama companiei din armată. Gigi era însă o emblemă națională. Un tip deștept, echilibrat, oportunist și mulțumit. Bun profesionist. Se spunea despre Gigi că a fost promovat vedetă tocmai pentru că, durduliu fiind, reprezenta , în imaginația unora, nivelul național de trai. Era prieten cu unul dintre frații lui Ceaușescu, ministru pe la Agricultură. Inclusese în perimetrul acestei relații reale un amplu univers imaginar în care erau balbotate toate rubedeniile familiei și apropiații. Cu atât mai mult cu cât emisiunea noastră era urmărită asiduu de Conducere.  Pe chestia asta Gigi executa un îndrăcit trafic de influență și bunuri rare de pe piață, și noi ăl invidiam de zor.Dar ăsta nu era cel mai mare păcat al lui. Promitea tuturor celor care îi solicitau ajutorul că îi face oameni și uita în clipa următoare. mai ales dacă individul nu reprezenta o investiție relațională.

Nu întâmpălător l-am disecat sintetic pe Gigi. Deocamdată, am hotărât să intrăm în Televiziune pe intrarea de serviciu. De la Piața 1 Mai am luat-o la stânga pe arhitect Mincu și am traversat șoseaua Kisselef până la restaurantul Doina, vis a vis de locuința lui Fănuș Neagu. Aici ne-a oprit o patrulă de doi milițieni.

- Nu vă sfătuim să treceți soseaua Aviatorilor! ne-au zis. Se trage, au adăugat.

Ne zbârnâiau urechile de mirare.  Auzisem împușcături la televizor sau  în armată , dar cu aer de moarte – niciodată! Cât vedeai cu ochii împrejur era pustiu Prin parcul desfrunzit se vedea până în Piața Victoriei. Nu tu oameni, nu tu armată, nu tu teroriști, doar acești doi milițieni încruntați și nesiguri.

Am hotărât să trecem. Sau măcar să încercăm. Ne-am apropiat de intersecție, ne-am uitat în jurul nostru și, în continuare, pustietatea era la fel de limpede. Doina și cu mine am pornit. Era în jur de opt și jumătate dimineața. Sincer sunt, nu credeam că voi auzi vreun foc de armă!

Am ajuns până la linia de mijoc a șoselei cînd a început canonada. Nu pot spune că atunci mi-a trecut toată viața prin fața ochilor dar nici confortabil nu m-am simțit. Ne-am trântit pe piatra cubică încercînd să identificăm direcția din care se trăgea. Părea că răpăiala de automate ușoare și mitraliere de grupă de infanterie venea dinspre spitalul de endocrinologie Parhon sau, poate, din clădirile  de locuințe de alături. Acolo locuiau un ministru de la agricultură, Gruia, și un director de Casă de filme, fost coleg de-al meu de la ziarul Scânteia tineretului, Romulus Lal. În spatele acestora erau niște maghernițe discrete despre care știam că sunt ateliere ale Partidului. De cofetărie și de croitorie. Și de acolo era posibil să se tragă. Sau așa ne plăcea nouă să credem.  Cert e că aveam nasul temeinic înfipt în caldarâm. Gigi ne striga de după un stâlp să ne întoarcem  în timp ce milițienii, ciuciți lîngă ghereta benzinăriei din zonă, ne făceau semn să rămânem lipiți de pământ

Nu aveam nici nervi nici program să întârziem prin mijlocul ditai bulevardului mitraliat. Am așteptat o perioadă de acalmie și am fugit vreo zece  metri, asta însemnând că am ajuns în rigola din partea opusă, spre Televiziune. Până aici ne-a fost! A început o răpăială combinată de fel de fel de arme care ne-a tăiat și ultima fărâmă de curaj. Eroismul nostru era de mult ascuns în pantaloni. Cum ridicam capul din rigolă se intensifica și cadrilul armat. Iar nouă, Doinei și mie, ni se părea că vizați suntem nu numai noi ci și străduța pe care ar fi trebuit să ne continuăm aventura către redacție. Nu mai era rost de afirmare. După vreo 2o de minute de socializat cu praful din rigola bulevardului, cînd balamucul părea că s-a mai ostoit, de comun acord am tulit-o înapoi, unde Gigi ne aștepta cu mare drag. Nu s-a mai auzit nici o salvă de mitralieră. De parcă teroriștii tocmai își terminaseră muniția  și programul și plecaseră acasă.

Acasă am plecat și noi. Ne-am oprit în drum să cumpărăm cîteva sticle de vodcă pe care le-am băut până seara privind la televizor. Așa am aflat că și Televiziunea a fost asediată și mitralială atât terestru cât și din elicopter.

(va urma)

Continuarea nebuniei

Ardea pământul sub mine. Deși nu era nici o informație care să mă îngrijoreze mă întrebam ce-o fi pe acasă. Am profitat de acalmie și am tulit-o.

Și acasă mă ardea pământul. De fapt era o stare de spirit pe care o judec de-abia acum: luasem foc în mod profund. Încercam să mă purific nu prin scâncete sau scuze ci prin acțiune directă și utilă. Să nu creadă cineva că eu nu mă simțeam cu musca pe căciulă. Acum, când constatam că se poate gândi și altfel, realizam că fusesem un soldat disciplinat al propagandei de Partid. Pentru liniștea mea, a familiei mele și pentru că astfel era teribil de comod. Să fim bine înțeleși: nimeni nu îl mai iubea pe Ceaușescu după 1971, după celebra Plenară ideologică din iulie, plenară care a deschis drumul aberațiilor coreene de nord și raționalizărilor alimentare. Dar nimeni nu arăta cu degetul Sistemul. Era batjocorită, cu fereală, familia conducătoare, demnitarii cu deciziile lor de tot râsul, aplatizarea materială a valorilor în favoarea egalitarismului salarial, hiperbolizarea propagandistică a unor succese inexistente, dar în nici un caz esența ideologică a acestui hibrid nereușit numit comuniosm.

 Mi-e drag să pomenesc tocmai acum un interviu dat în 1994 unui băiat care mai târziu a devenit un excelent om de televiziune.

_ Ce părere aveți despre acei ziariști de televiziune care, înainte de *89, făceau exces de zel în emisiunile lor și care, acum,continuă să se *învârtă* prin Televiziune?

- Revovuția din decembrie *89 a însemnat pentru fiecare dintre noi o șansă. Șansa de a deveni corecți, consecvenți, echilibrați. După părerea mea, nu au câștigat acest pariu cu ei înșiși doar cei care nici înainte nu erau profesioniști și, ca atare,  nici acum…Cine o face, ori nu este profesionist, ori este bolnav. În ambele cazuri este impardonabil.

Este unul dintre gândurile pe care le-am avut atunci, în primele ore, credeam în ele și la ora interviului și cred și acum.

Mi-am luat doamna și am plecat înapoi la Televiziune. În puterea nopții. Era aproape 10 seara și eram singuri pe străzi. La televiziune se asprise paza. Unități proaspete de parașutiști, tanchete, civili cu brasarde și armament ușor. Am socotit că dacă e să mă fac util trebuie să merg la redacția Actualități . N-am făcut bine. Era o altă lume, antitetică celei din Studioul 4. Cei de aici, de unde eram eu, de la etajul I al blocului-turn, erau invidioși pe colegii lor din studiou – care puseseră primii mâna pe clanța Revoluției – și-i torpilau cît puteau. Nu mai intru în amănunte despre înfricoșarea exagerată dar firească a unora dintre noi. Cert este că pe ecran domnea o aproximativă liniște, timp în care instituția vuia în întuneric mai ceva ca un stup.

Mă simțeam inutil dar oarecum invidios că alții aveau ce face. Gândeam înțelepțește că așa se scrie istoria. Mi-am luat doamna de aripă și am dat să plecăm. Atunci a început cadrilul pe culoarele blocului redacțional. În zăngănit de arme și bocănituri violente de cizme cazone am aflat că Nicu Ceaușescu tomai scăpase din escortă și vizita în viteză Televiziunea. 

Am mai stat pitiți vreo jumătate de oră prin redacție, până s-au liniștit lucrurile. Apoi chiar că n-am m,ai avut ce face.

Pentru mine, împușcăturile aveau să se pornească abia a doua zi de dimineață.  

(va urma)             25 decembrie 2011

Ziua cea mare

(urmare)

În noaptea care de-abia trecuse nu știu dacă am dormit. Oricum, la opt și jumătate eram moț, cu toții în redacție. De cu o seară înainte se răspândise pe toate canalele ordinul ca nu care cumva să lipsească cineva de la serviciu. Sub nici un motiv, amenințau vestitorii!

Și, întradevăr, eram toți acolo. Timorați, tăcuți și fără treabă. Veneau colegi cu vești din centru. Era de rău dar nimic nu era tranșat. Șefii din redacții și de la etajul 11 configurau fel de fel de echipe care urmau să alerge la ordin prin fabrici și uzine, să mai facă odată ceea ce făcuseră cei de la actualități cu o seară înainte: să consemneze angajamentul oamenilor muncii de a înfăptui neabătut… Numai că ordine de sus nu veneau. Am auzit că, în disperare de cauză, președintele , Petre Constantin, a luat-o spre CC în căutarea ordinelor care nu mai veneau. Nimeni nu ieșea din instituție. Ca să nu mai spun că nici măcar prin instituție nu se mai circula!

Nu mai știu exact când s-a mișcat în sfârșit ceva; cred că în jur de ora 10. Cum nu se mai întâmplase de mult, a fost deschisă emisia pentru a se anunța că generalul Milea, ministrul forțelor armate a trădat și de aceea a optat să se sinucidă.  N-am apucat să digerăm bine bucățile de comunicat în care minciuna țipa la vedere, că i-am și văzut pe soldații din compania de pază a Ministerului de Interne , însărcinată cu protecția Televiziunii,  cum se urcă – echipați de război – pe acoperișurile studiourilor. Din birourile unde eram practic sechestrați atâta vedeam, dar eram convinși că și în alte puncte sensibile ale perimetrului instituției se întâmpla acelați lucru. L-am tras de mânecă pe prietenul meu operatorul Dan Rădulescu – nepotul lui Dem Rădulescu, marele actor – și l-am îndemnat să filmeze ceea ce mișca pe acoperișuri. Am avut gura aurită. N-au trecut câteva minute și plutonierul Dițiu, șeful formației, a urcat și el pe acoperiș cu o pânză de cort plină cu cartușe. A început să le împartă soldaților, care soldați s-au pornit să-și umple încărcătoarele și să le atașeze la arme. Apoi Dițiu a început să răcnească prin portavoce să închidem geamurile și nimeni să nu mai circule prin curte căci se va trage fără somație. Dan a filmat conștiincios două casete, deci circa 4 minute de imagine utilă, pe care le-am  trimis jos la developat  și nu le-am mai văzut niciodată.

Ne uitam unii la alții și conștientizam cât suntem de livizi. Mie, bunăoară, mi se părea  în minutele alea că se juca soarta unei ere. A trecut vreo jumătate de oră și Dițiu a apărut din nou cu foaia lui de cort, a strâns muniția și a plecat. Imediat au coborât de pe clădire și soldații, iar clădirea a vuit sincron cu oftatul de ușurare al câtorva mii de piepturi.

Și iarăși nu am realizat scurgerea timpului pentru că am zărit primele camioane și tancul venind spre Televiziune dinspre Piața Dorobanți. Când, după tratativele de la intrarea principală, s-au deschis porțile, tot personalul redacțional era atârnat de ferestre. Dintr-un impuls pe care nu-mi cereți să îl explic am apucat tabloul tovarășului, care nu lipsea din vreun birou de șef, și am dat să îl expediez spectaculos  peste fereastră.

Atunci,  o individă, o nulitate care ținea loc de șefă de vreo patru ani – de când fugise din țară Sorin Pamfil, excelentul fost redactor-șef - m-a interpelat alarmată: nu-l arunca, că nu se știe! Și ce credeți că am făcut? Ei bine, am ascultat-o! Al dracului de reflex, și azi îmi vine să-mi dau un pumn în gură când îmi rememorez propria lașitate.  Atunci, pe loc, am continuat să urlu cu toată lumea cunoscutele strigături din care reieșea că Ceaușescu nu mai e!

Nebunia s-a mutat pe nesimțite în studioul IV. După celebrele prime discursuri s-au pornit la fel de celebrele înghesuieli la microfon. Într-acolo am luat-o și eu, deși era al naibii de greu de pătruns. Eram, totuși, de-ai casei și m-au lăsat să ajung la ușă, o ușă masivă, de oțel care se deschidea și închidea numai din interior. Am păzit ușa aia mai bine de un ceas, până când unul dintre colegi a ieșit și s-a pus garant soldaților înarmați până în dinți pentru mine.

Înafară de Brateș, Titi Popescu, Marinescu și Cornel Roșianu – cei care erau la vedere – în regia studioului era o viermuială de mușuroi. Pe bune, la muncă erau – în afară de tehnicieni – o mână de redactori. În principal, Cornelia Rădulescu, Victor Ionescu și Lucia Hossu Longin erau colectorii de informații telefonice. Și mai erau, hai să o spunem, o sumă de năuci care veniseră cu valul și eșuaseră unde nici ei nu realizau . Nu e mai puțin adevărat că erau și unii cu ochii vioi cărora nu le scăpa nimic. Toți ăștia au stat săptămâni prin studio, iar de atunci nici că i-am mai văzut.

O bucată de vreme am dus bilețele din regie în studio, adică de la pomenitele *telefoniste* la prezentatorii de pe ecran. Apoi l-am întrebat pe Titi Popescu în ce măsură și cu ce mai pot fi de folos. Pe loc m-a numit responsabil cu delegațiile de țărani care rupeau ușile de la intrare. Schema era cam în felul următor: luam delegațiile în integralitatea lor și le vâram în studioul V care era folosit ca un fel de supapă. În platoul studioului nu încăpeau civilizat mai mult de trei persoane. Eu am demonstrat în acele ore că încap și cîte douăsprezece. Ce-i drept, teoria cadrelor cinematografice gemea din rărunchi. Le înregistram delegaților mesajele care, mai apoi, erau difuzate lăsând astfel timp prezentatorilor să mai respire. Al naibii, aproape că nu am zărit picior de țăran, dar  majoritatea activiștilor de profil din instituțiile centrale – legate ombilical de partid – simțeau nevoia să spună poporului cât l-au urât pe Ceaușescu.

Sunt convins și astăzi că marea majoritate a celor care declarau ceea ce declarau erau sinceri. Dar, obișnuiți fiind să se exprime într-un anumit registru, le era foarte greu – dacă nu imposibil – să vorbească normal. Așa încât limbajul lor de lemn ucidea orice sentiment, îl caricaturiza și, astfel, efectul era deandoaselea celui urmărit.

Ziua nu se terminase.

(va urma)

Drumul neliniștii către certitudine

(urmare)

Am ajuns acasă și vorbeam cu pereții. Doamna mea era la serviciu, copiii la școală iar pe stradă nu era sămânță de om. Când și când pe străzi mai trecea repede și ferit câte un suflet cu capul între umeri și privirile furișate.  Lumea, cu mine în frunte, percepea o realitate pe care n-o credea. De data asta panica era la ceilalți, nu la noi. Mă dădeau afară din casă propriii pereți.

M-am urcat în mașină și am plecat la Televiziune. Așa făcusem și la inundații și la cutremur.  De data asta blocul redacțional era pustiu. O mulțime de etaje prin care nu se simțea nici măcar curentul. Nu tu tocuri pe ciment, sau aroma de țigări fumate la capătul culoarelor. Sau vreun hohot de râs care însoțea ultimul banc cu Bulă… Culegeai liniștea de pe pereți cu șpaclul!

Cîteva ființe palide, incremenite în așteptare, erau în birourile Departamentului de știri. Cu toate acestea speranța țâșnea pe mutește printre zâmbetele crispate. Nimeni nu știa ce va cuprinde Jurnalul de seară.  Încă era așteptată decizia Secției de presă a CC.

Am întreprins câteva tentative de dialog cu colegii și, unii dintre ei, prietenii de mulți ani. Exista un fel de cutumă care funcționa în redacții: comentam extrem de caustic tot ce comitea cuplul prezidențial. Era debușeul nostru nervos. Supapa. De data asta tăcerea pâsloasă rămânea impenetrabilă. Toată lumea era realmente neliniștită și cu ochii în patru. Nu puteam învinovăți pe nimeni. Văzusem și eu câteva figuri noi, îmbrăcate în costume cenușii, care patrulau fără treabă aparentă. Nici ochii lor nu erau liniștiți.

Aveam sentimentul acut al inutilității, ba chiar mai rău. Parcă le stăteam pe cap. Era echipa lor, voiau să-și înghită hapul dat cu sila fără martori, așa încât am șters-o pe tăcute.

Mergeam fără țintă printr-un pustiu halucinant. Încă nu se întunecase și orașul arăta ca părăsit sub iminența unei catastrofe. N-aveam unde merge, sau nu mă ducea mintea, deci am ajuns înapoi acasă.

Eram considerat un tip informat printre vecinii de palier. Toată lumea știa întâmplarea de-a fir a păr dar nimeni nu văzuse ce s-a întâmplat la prânz în Piața comitetului central. Paradoxal, nici folclorul zvonistic nu-și luase viteză. Bărbații de la mine de pe scară se păstrau într-o prudență îndărătnică. Vroiau adevărul, adevărul cât mai aproape de nădejdile lor. Le-am spus ce văzusem fără care cumva să-mi dau cu părerea. Era realmente un risc radical.

Dintr-una într-alta ne-a apucat miezul nopții la un șpriț care mergea cu cocoloașe. Priviserăm în colectiv programul TV  și văzuserăm doar două imagini cu o singură țintă: pe de-o parte promisiunile revărsate peste oamenii muncii  de  către Ceaușescu la prânz – fără să se sufle vreo vorbă despre bubuiturile și huiduielile care miroseau puternic a viață nouă – și angajamentele nenumăratelor colective de muncitori hotărâți să muncească cu abnegație și să lupte hotărît pentru creșterea rolului conducător al Partidului și secretarului său general în viață și societate.

Pe la mijlocul serii primisem un telefon care mă pusese rău pe gânduri. O prietenă cu care nu mai vorbisem de ani de zile, o juristă care lucra la Consiliul de stat, deci vis a vis de Piața CC, a ținut să-mi spună că dimineață, înainte de programata Adunare populară, forțele de securitate nu efectuaseră, după obișnuință, caroiajul pieței. Altfel spus, era pentru prima oară de mulți ani încoace când înaintea venirii *tovarășului* securitatea nu cercetase locul împotriva oricărei încercări de atentat. Cu bombă, petarde sau alte mijloace.

Asta n-am mai spus-o nimănui. Numai ce mă băgasem în pat când s-a întors din oraș Vlad, fiul doamnei mele. Un adolescent frumos  după care fetele cădeau ca muștele. Acum nu părea nici pe departe că se întorcea dintr-o plimbare pe acoperiș. Era devastat de ceea ce văzuse. Într-o îmbulzeală de cuvinte am înțeles că prin preajma Universității se alegeau bobii. Sute de milițieni, sute de ostași înarmați, tancuri, împușcături și morți la baricadă. Acolo unde era mulțimea. Scenele sunt răscunoscute.

Aceasta a fost prima noapte nedormită a revoluției mele.

(va urma)

Mi-e rușine!

S-ar fi cuvenit să pornesc depănarea celei de a doua zi a revoluției mele. Fac o paranteză. Au ieșit în stradă revoluționarii din Timișoara, Brașov și București. Se vede că sunt debusolați, că liderii preferă să stea la umbră, iar revendicările reale sunt pitite pe după pretexte care nu au nici o legătură cu fondul problemei. Se simte că încă nu s-au hotărât să fie duri. Colac peste pupăză, reporterii culeg testimoniale de dezavuare a privilegiilor de care, prin lege, beneficiază nebunii din *89. E limpede, patronii de presă achiesează de astă dată la ticăloșiile guvernamentale.

Tot ce se scoate în față de către detractorii năimiți este că revoluționarii s-au umplut de bine.  Nu a fost descoperit, în 22 de ani, un singur individ care să fi tras în cei 1000 de morți, nu s-a făcut o diferențiere tranșantă între revoluționari și falși revoluționari, nu s-a făcut o anchetă reală despre cât s-a furat în numele revoluționarilor. Nimeni nici măcar nu îndrăznește să cugete cum au rezistat nervos acești inconștienți ieșiți cu pieptul gol să schimbe un sistem. Cum întreaga planetă se minuna în fața mămăligii românești proaspăt explodate. Mămăliga de care vorbim erau în *89 cei care astăzi sunt disperați că li se iau indemnizațiile. Nu cei care în *89 se piteau pe sub paturi așteptând să treacă zavera. Cei care sunt astăzi în stradă v-au permis vouă, nemernicilor care duceți inexorabil țara și națiunea de râpă, să vă cocoțați în fruntea trebilor și de-acolo să ne sfidați. Vouă vă merge totul, nouă nu ne mai merge nimic. Douăzeci de milioane de oameni agonizează în timp ce o mână de lepre care își spun *de dreapta*  susțin că salvează ceea ce ei înșiși au prăbușit. În acest timp conturile lor cresc iar ale noastre nici nu mai există.

Pentru că nu pricepeți nimic, vă fac un desen: revoluționarii, atunci când au ieșit în stradă, nu s-au gândit că vor fi recompensați. Atunci când Statul a făcut-o, au mulțumit frumos dar, practic, au acceptat doar indemnizația. Prea puțini dintre ei și-au luat spații comerciale, case sau pământ. În schimb viața acestor oameni este acum legată de acest venit pe care îl considerau sigur. Prăpastia în care îi va arunca lipsa indemnizației se va numi mizerie. Pentru că dacă au avut vreo afacere astăzi ea supraviețuiește doar dacă mai aduci bani de acasă. Dacă încearcă să o vândă nu e nici țipenie de cumpărător. Ce le mai rămâne?

În ce vă privește întrevăd două soluții, dacă stăruiți în mișelia voastră: ori consolidați și perpetuați dictatura începută, ori, când veți pierde puterea , veți fugi cât mai departe de țara căreia nu-i mai dați  dreptul nici să moară. Pentru că, aud, revoluționarii nici dreptul la mormânt nu îl mai au.

Cum a fost ziua întâi

Eu unul am simțit spaima revoluției pe 21 decembrie puțin înainte de ora prânzului. De atunci a început să funcționeze noul meu ceas.

Eram împreună cu echipa de filmare undeva prin marginea Bucureștiului, dincolo de cartierul Pantelimon, adică în chiar satul Pantelimon unde era o fermă bună de vaci cu lapte. Nici în ziua de azi nu mai știu ce căutam acolo. Mai mult ca sigur o declarație de sprijin total, necondiționat și entuziast a politicii oficiale. Pe interlocutor îl știam bine: doctorul veterinar Mihai Petcu, șeful fermei, un excelent profesionist. Ne terminaserăm treaba, băieții își strângeau aparatele iar funcționarele din birouri ne spuneau că Ceaușescu anunțase o mare adunare populară în piața Comitetului central . Piața Comitetului central al Partidului, se înțelege!  Nu știu ce mi-a venit! L-am întrebat pe doctor dacă am putea urmări cuvântarea tovarășului pe vreun televizor aici, în fermă. Timp să mai ajungem la redacție sau acasă nu mai era. Petcu a fost de acord și a plecat să rezolve treaba, iar eu i-am rugat pe băieți să mai întârziem puțin, să vedem în ce ape se scaldă cuvântarea.

Știam ce se întâmplă în Europa, miroseam că în Malta cei doi mari ai lumii, Reagan și Gorbaciov, nu se întâlniseră de flori de măr, aveam informații destul de tulburi despre ce se petrecuse la Timișoara iar cu o seară înainte Ceaușescu se așezase la televizor ca de Revelion, incriminase derbedeii din Banat și clamase dreptul fiecărui partid din estul continentului de a-și rezolva singur crizele interne.

Cu toate astea, totuși, nici nu-mi trecea prin cap că în România s-ar putea întâmpla ceva similar. Ca în Polonia, ca în Ungaria, ca în Bulgaria. Pentru că se crea impresia că și pe-acolo scimbările se făceau dinspre un socialism dogmatic către un socialism populist. Nu simțeam nicăieri în preajma mea vreo undă de speranță. Toți ne-am fi dorit, nu-i vorbă, dar cu mâna pe inimă spun acum că nu credeam că e sau că va fi posibil în România!

Doctorul Petcu s-a întors cu un taburet și cu un televizor de voiaj alb-negru. Tehnicianul de sunet al echipei a inventat un fel de antenă și ne-am pus pe așteptat. Fără nici un motiv anume, simțeam ghemul panicii drept în mijlocul stomacului.  Cu toate că nici primele fraze ale discursului nu aduceau vreo alarmă. Ceaușescu repeta ce spusese cu o seară înainte și îmi crea impresia că vrea să repete memorabilul moment 1968. Atunci nația vibra împreună cu el, acum zbârnâia dezacordat de unul singur. Pe nepusă masă s-a auzit un plesnet. Noi, bărbații, intuiam că este vorba de o petardă deși era de neconceput un asemenea zgomot la o cuvântare a Tovarășului. Apoi s-a auzit al doilea plesnet. Identic cu primul dar însoțit instantaneu de un vuiet tălăzuit. Atunci Ceaușescu s-a blocat, membrii din prezidiu s-au prelins dincolo de uși, iar clasei muncitoare din piață nu i s-a mai văzut fața ci i s-au auzit doar urletele.

-Hait!

Nu știu care dintre noi a zis-o, cert e că ne uitam perplecși unii la alții. Emisia se întrerupsese iar noi înghesuiam precipitați sculele în portbagajul mașinii. S-a reluat mitingul din Piața CC-ului și Ceaușescu împrăștia în stânga și-n dreapta tot felul de pomeni. Dar privitorii, publicul așadar, arătau ca din alt film. Mult mai târziu mi s-a spus că imaginile  cu oamenii muncii fuseseră, întradevăr,  suprapuse din regie. De data asta, simțeam, nu mai era a bună.

Am plecat spre case prin marginea orașului, pe șoseaua de centură. Nu ne prea dădea mâna să ne preumblăm prin centru. Pe  străzile pe care treceam nu se simțea nici o schimbare, nici un fior. Ba, aș zice, erau tare puțini oameni pe stradă. Am convenit cu toții că ne vedem a doua zi, la redacție. Eu unul, nu m-am ținut de cuvânt.

(va urma)